Suntem niste simpli spectatori ...

Cand iesim seara si ne stralucesc ochii a frig ne place. In cafeaua voastra zac ganduri si regrete. Ce faceti cu ele? Cand ma uit la voi va iubesc. In cafeaua mea vad un oras frumos. Il iubesc si pe el. Si mai vad casute pline de cadouri si oameni curiosi. Daca te uiti mai atent prin traditii de Craciun vezi un cer albastru si aplauze de la balcon. Daca te uiti in jur pe buzele tuturor se scriu dorinte si poate fortat un zambet. Cand este iarna, frig si esti la un pas de un Mos Craciun plictisit care nu-ti mai raspunde la scrisori si iti cere bani pentru o amintire iti indrepti ochii catre o mare de strazi pustii. Si alegi una intunecata, te rogi si vrei sa para totul un miracol ...

... nu intelg de ce oamenii uita si nu-si dau seama.

"Daca intreaba cineva Ce-am facut cu viata mea

Spune-i c-am trait iubind ... "

Nobody does it better ...

Si totusi ...

Cand eram tineri si ne iubeam era altfel. Dimineata insemna doar cafea si iubire. Doar tu. Terasa cu miros de lemn ud si malul marii erau ale noastre. Dimineata scriam poezii pentru ca avem de unde. Briza lua cu ea toate gandurile si ne lasa singuri pe terasa fara nimic sa ne acopere fetele arse de soare. Ne ascundeam in casa la lasarea noptii si ne placea sa ne aducem aminte de ce lasasem in urma. De oameni, locuri si povesti pe care mi-ar fi placut sa le ascult. La miezul noptii ne intindeam pe podea, ne tineam de mana si ascultam cum marea ne iubeste pe amandoi. Imi parea bine si o rugam sa ne tina la ea.

Marea ne-a iubit si ne-a tinut langa ea. Cand ne-am pierdut unul de altul ne-a cautat si ne-a adus impreuna. Cand ne-am pierdut cautai un inel iar tricoul tau rosu iti desena ochii mai negrii ca oricand. Eu aveam lacrimi in ochi si te strangeam de mana. Te iubeam iar acum marea te cauta pentru mine ...

Eu ziua imi ascund ochii si ii fac sa dispara.

Parca e mai bine cand ninge si te prefaci ca nu auzi nimic. Azi m-am pierdut printre randuri si noi fire colorate. Ciudat? Nu. Nu acum. Un telefon ce a sunat toata ziua. A sunat, a pus intrebari si am ramas fara cuvinte.

Si daca ar fi sa jignesc as jigni oamenii si strazile murdare. As jigni strazile si oamenii murdari. Oameni cu minti murdare.

Azi a fost totul despre zapada, zambete si tigari cumparate grabit ... si totul despre tine ...

Te iubesc. Eu nu te iubesc.

Uneori oamenii raman blocati in timp. Ne iubim putin, aproape deloc si apoi ne lasam prada altora.

Daca el, un om frumos cu ochii impiedicati in sentimente s-ar fi gandit ca exista biletele zburatoare cu aroma de fericire si cafele de dimineata totul ar fi fost perfect. Daca ea ar fi stiut sa-si ascunda in bucle declaratii de dragoste pe palmele ei erau scrise pana acum sarutari si nopti pierdute printre magazine de dulciuri si vise pentru viitor.

14. decembrie. - ne ascundem. Eu in spatele unor manusi negre iar tu undeva departe sub privirea critica a oamenilor cu sageti gata sa te raneasca la orice miscare.

Te iubesc.

Aleg orice. Doar starea de acum sa nu fie. Sa plangi si sa nu poti pentru ca este mai bine sa strangi din dinti si sa accepti. Aladin mai bine ar veni si ne-ar lua pe toti. E mai bine sa plutesti printre nori pe un covor fermecat mancand piersici coapte decat sa te pierzi, nu doar pe tine ci si corpul tau printre statui si spirite dezgolite. In treizeci si sase de lumanari s-au ascuns fructe de padure iar intr-un felinar ard altele. Decembrie m-a gasit tot aici amestecandu-mi dorintele cu franturi de realitate prea dure si amortite ...

Disecam priviri de la prima ora a diminetii si stergem urmele de parca am fi doi vinovati gata sa fie izgoniti dintr-un oras mult prea frumos. Frumos a fost. Frumos nu mai este. Cu un tramvai vechi ne plimbam de la un capat la altul si vedem cum oamenii isi iau gentile si pleaca sau raman si canta. Pentru noi un piersic in toiul iernii ar fi mai bun. Ne-ar scapa de multe probleme. Si multi oameni. Si multe ganduri pe care nu le putem asterne in amiza pe o hartie scaldata in soare si pareri de rau ...

La sfarsit imi raman un curcubeu si doi oameni ce iubesc comediile romantice si ciocolata pe paine ...

Intre doi plamani se naste o dorinta. Vrem iarna, cani de cafea si valuri reci lovindu-se de un nisip gri. Eu am zis asta. Eu vreau. Tu iti inchizi ochii in ploaie si ma iei de mana. Azi esti trista si plangi. Imi povestesti cum o voce prea frumoasa te invaluie si te lasa intr-o bezna din care nu mai scapi. Vreau sa iau vocile frumoase. Pe ale tale. Pe ale mele. Le inchidem intr-o cutie si le aruncam in valuri. Asa poate scapam de bezna.
„ I heard your heart beating, you were in the darkness too
So I stayed in the darkness with you”
Si de ce ar fi altfel?

Home. Azi Lucia m-a invatat sa iubesc. Sa iubesc si sa astept ca si cum asteptarea ar fi un lucru bun plin de surprize. Sa ma privesc in oglinda si sa imi imaginez un viitor asa cum il vreau eu.

Daca i-as multumi cuiva pentru ziua de azi i-as multumi mamei pentru ca a facut cele mai bune paste si pentru ca niciodata nu uita sa-mi reaminteasca ca singura persoana care ma cunoaste este ea. Am luat-o in brate si mi-am cerut iertare. Cu zambetul pe buze. Asa sunt eu. Azi mi-a daruit un ceas. Probabil spera si ea ca si mine ca voi inceta sa mai intarzii. Mama face cele mai frumoase cadouri.

P.S. Azi am iubit. Nu conteaza cum, cat si ce.

Maria Pages - Firedance

"Flamenco is the means through which
man reaches God without the intervention
of saints or angels."

Luis Antonio Vega

„Il vede pe Matei stand in pragul usii, el isi intoarce fata catre ea chiar inainte sa dispara. Apoi totul devine static si se lasa o liniste totala.”

Cu ochii inlacrimati si fata rosie de atata durere isi vede viata ducandu-se departe de ea. Un trecut aproape fericit plin de femei care au trait pentru iubire si au murit crezand ca totul va fi bine. Femei care s-au lasat duse de val si apoi pierdute in lumea larga, femei care si-au vazut casele facute praf si si-au impartit ultimele comori printre fetele cu flori in par si ochi de smarald.

Matei. Matei si ultimii trei ani in care cunoscuse ce inseamna sa iubesti, sa te trezesti si sa te bucuri de soarele de dimineata imaginadu-ti ca cel de langa tine l-a pus pe cer ca si cum ar vrea sa te imbratiseze in orice clipa. Il iubeste si iubeste fiecare moment alaturi de el. Iubeste verile in care stateau in miez de noapte trantiti pe iarba, tinadu-se de mana si adulmecand in mijlocul orasului mirosul de tei greu dar dulce. Il iubeste pentru clipele calduroare pe care i le oferea in timpul iernii. Cum o lua el de mana si o purta departe de lume, intr-un vis din care nu voia sa se intoarca. Il iubeste pentru ochii lui negrii, pielea lui rozalie si degetele care in noapte, intre asternuturile reci ii desenau pe trup iubirea.

In linistea ce s-a lasat Matei nu mai este. Din coltul camerei nu intelege de ce oamenii inca vorbesc despre razboi si poezii de dragoste. De ce sa vorbesti despre asta cand casa este goala si lasi rochia sa-ti alunece usor doar ca nenumarate sageti de frig si durere sa-ti atinga trupul ...

Sambata. Azi nu am vorbit. Dar hai sa iti scriu ceva. Ce ai zice daca ne-am pierde noaptea printre frunzele moarte. Ne-am pierde noaptea si degetele in ele. In statii unde bicicletele merg singure si oamenii nu mai ajung. Sa ne prefacem ca nu ii iubim, ca nu ii vrem cu totul inclusiv placerea lor pentru cafenelele din Bucurestiul vechi ...

Zilele astea nu mai trec si simt ca nu mai are loc in mine nici frigul de sfarsit de noiembrie ...

Tu iti iei perna si pleci pe balcon ...

Eu ma duc oriunde se vinde ciocolata pe paine si se impart sentimente gratuite. O iau pe Rebecca cu mine si ne uitam amandoua cum oamenii se trag de haine si cer sa fie ascultati. Si Rebecca a murit intr-o casa pe malul marii dar niciodata nu s-a plans ca citeste prea multe povesti de dragoste aduse de valuri.

... doua lacrimi cad pe obrajii tai si nu iti dai seama de ce femeile cu ochii verzi au mai multe sentimente decat isi pot imagina.

Sa te trezesti si sa iti dai seama ca langa tine sunt doar persoane care nu isi doaresc nimic alceva decat sa te duca intr-un loc in care sa nu existi. Sa vrei sa-i strangi in brate si sa nu poti pentru ca ei stiu doar sa depaseasca limita suferintelor tale ...

Caribbean Blue

Ne-am luat de mana si am plecat asa singure prin lume. Eram ca doua surori regasite. Ne-am prins parul in doi maci si ne-am adus aminte de noi. Ne-am luat la revedere de la scrisorile de dragoste din sertare si barbatii indragostiti de pielea noastra alba. Am dansat pe strazile londoneze cu un chitarist plictisit de oameni si am ascultat tangouri pline de puritate si desfranare intr-un Buenos Aires frumos si vesel. Ea a lasat in urma o casuta alba de la marginea unui oras murdar si o casetuta cu bijuteriile bunicii. Eu nu am lasat nimic. Planuiesc sa-mi cumpar o viata pe o corabie. Sa ma indragostesc de un marinar, sa-l rog sa ma ia cu el si sa-i dau la schimb povesti despre oameni si ferestrele lor.

Pe punte stam noi doua cu picioarele scaldate in apa sarata si soare. Bem coniac si visam ca suntem sirene cu maci in par. Fluturam in aer doua bucati dintr-o panza alba si strigam de fericire cat ne tin plamanii. Ne luam ramas bun de la un tarm plin de ochi curiosi. Plecam spre o lume albastra unde vom avea picaturi de dragoste printre insulele Caraibelor ...

Sail away

Vivi si-a aranjat azi buclele si vrea sa mearga la bal. Si-a pus rochia cu mere verzi si parfumul cu imagini indiene. Isi ia pusculita si pleaca. Vivi ar vrea sa-i spuna unui baiat brunet ca-l iubeste. Ar vrea sa-l ia de mana si sa-l duca intr-o tara cu miros de cafea, sa-l aseze la o masa minuscula si sa-l priveasca ... ochii, parul, degetele si pielea cateodata roz, sa-i sopteasca la ureche ca hainele lui negre sunt colorate si stralucesc cand clipeste ...

Vivi il iubeste dar nu vine la bal. Sparge pusculita si pleaca cu primul tren in tara cu miros de cafea ...

Si pe ferestre pictam degete si priviri goale. Si azi nu mai ploua. Azi ne inecam in soare. Ne imaginam ca suntem doi indragostiti in inima Parisului. Azi uitam ca ratacim printre silabe si tragem de noi ca de doua adevaruri dorite ...

Mi-ar placea sa fi un strain, un strain caruia sa-i smulg o privire si apoi sa te las sa pleci ... sa fi un zmeu, sa-mi leg de tine inima si sa iti dau drumul, sa te las sa plutesti, sa te las sa cauti si sa vezi daca in lume mai sunt doi ochi de cafea care ma tin de mana, ma tin legata intr-un morman de sentimente amortite ...

Daca as putea ti-as cere sa opresti timpul, sa construiesti un zid intre mine si realitate si in fiecare dimineata sa vi la mine si sa imi spui un vis ...

Stiu. Eu beau 3in1 atunci cand altii adorm dar asta nu ma impiedica sa iau in fiecare zi tramvaiul, sa te intalnesc si sa imi imaginez ca esti un strain caruia ii fur priviri ...

Ne spunem povesti, promisiuni, ne privim, ne sarutam.

Iti iei haina si pleci ...

Pe jos ramane o rochie. Am s-o port in ziua in care te vei intoarce.

Ramane o ferestra deschisa ... imi aduce voci si vieti pe care nu le simt, nu le voi avea niciodata.

Ma ridic si respir, respir momentul ... plecarea, de-ar fi definitiva mi-ar face mult prea bine ...

Frig. Maini reci. Zambete. Prea putine. Mecanice.

Ma uit la fata ta. Vad ingrijorare, poate oboseala, poate dorinta de a incuraja sau poate vrei doar sa ascunzi totul. Simt. Te-ai saturat si tu. Ca si mine. Iti imaginezi ziua in care cineva va veni la tine si iti va spune „Totul va fi bine” .

In ochii lui vad lacrimi. Vrea doar acasa. Pretul pe care il plateste? Un moment acolo ...

Nu simti ce simte sau ce simti. Nu prea mai stii daca existi. Ca si mine ...

Nu stiu ce vrei tu, el sau mainile reci si zambetele mecanice dar eu ... vreu sa simt ...

..Masuram in fiecare seara un drum lung care nu se mai termina. Pe drum imi spui povesti cu zane pe care incep sa nu le mai cred si regi care deja nu mai fac nimic. Am impresia ca le inventezi...imi fredonezi versuri triste de parca ai fi un poet indepartat lumii mele. Iti place sa visezi si visam impreuna. Visam o barca cum se indeparteaza de mal fara noi, visam cum fiecare clipa invie si ne tortureaza, visam ca furam orice, de la idei la piersici si masini ale timpului...vreau sa te iubesc si pentru asta rezerv toti macii pentru visele noastre...

...pentru ca am inceput de mica sa imi imaginez ca imi ingrop sentimentele in cutiute din metal in spatele unei case care nu era a mea...azi incerc sa scriu scrisori pe care nu, nu vreau sa le trimit...vreau sa scriu despre tine si apoi sa te ingrop...si pentru ca nu voi uita niciodata voi veni sa te salvez din lanturile unor ganduri pe care nu le vrei...dar asteapta, acum te ingrop...pentru ca esti una din cutiutele din metal in care imi ingrop sentimentele, acum te ingrop...

O scrisoare aruncata pe scari si un timbru dezlipit...o adresa existenta, nefericita...un mesaj trist si greu de inteles cazut din lacrimile unui soldat disparut...o amintire traita pe zambetul unui copil...o carte aruncata intr-un lac secat...o pasare zburand pe un cer uitat...o intrebare nepusa...un raspuns nedat...o oda cantata...o ora tarzie intr-o noapte cu luna pustie...un val aducand cufere fara comori...o barca fara vasle...un mister neelucidat...doi ochi fara viata...o litera aruncata intr-un cuvant...un cuvant aruncat intr-un nume...si un nume ce lasa urme...o iubire povestita intr-un colt de strada...alta ce nu lasa sa se vada...un el intr-o camera...o soapta de ceata...un fior intepat...totul pictat...pe buzele ei...

Te-am gasit intinsa pe pat cu ochii pierduti in tavan. Erai fermecata de punctele negre pe care ti le imaginai. Creadeai ca doar ele stiu sa danseze. M-am asezat langa tine si te-am strans puternic de mana.” Imi place cum arati azi”. Pe piele ti-ai tatuat un ochi. Imi aduc aminte ca atunci cand erai mica credeai ca trei ochi au doar oamneii puternici. Stii?...de cand ai renuntat sa mai trimiti scrisori prin posta te-au uitat toti prietenii. Au plecat si au luat cu ei toate evantaiele la care tineai atat de mult. A...el, iti trimite cate un vis pe saptamana in care iti spune ca te iubeste. Punctele negre pleaca si nu se mai intorc...

last night on earth

last night on earth

Potrivit celor care saruta

Potrivit celor care saruta, ai plecat demult. Am auzit ca ai calcat pe toate cararile nestiute. Ai lasat o urma in spate totusi, te-am recunoscut dupa privirile lasate printre frunze. Murmurau triste parca melodia pe care ai dansat prima data singur “You have to hide your love away”. Intr-un satuc uitat de lume, mancat de vata de zahar ai lasat o carte de vizita care purta pe umeri o amintire din Sahara. Era ascunsa intr-o casuta de pe malul unui lac plin de framatarile tuturor innecati in ganduri. Dintr-un sertar albastru, un visator cu ochii negrii mi-a soptit cuvintele pe care le scriai intr-un jurnal ars de atatea vise. Ti-am gasit ascunzatoarea, intr-un munte singuratic de pe plaja vestejita a unei insule din Pacific. Am vazut in larg amintirile plutind pe care le-ai innecat la o criza nimicitoare .
Acum stau si astept langa podul ce face legatura intre lumea pe care o urasti si cea pe care ai visat-o, ce trece peste mii de suflete uitate in urma...Mi s-a spus ca ai sa apari in coltul orizontului in momentul in care soarele va disparea...Astepti de mult momentul asta in care vei scrijeli pe palma cifra stelelor pe care vrei sa le vizitezi si momentul in care vei privi spre pod si vei gasi nimic mai mult decat strigate ofilite de atata asteptare...

Monolog catre destinatie

“Am 70 de ani. Am fost professor. Nu mai stiu cum ma cheama dar stiu multa literatura. Stiu ca am fost prieten cu toate personajele. Am stat si m-am hranit la aceeasi masa cu ele, le-am ascultat toate dialogurile, nu le-am ajutat, le-am lasat sa fie. Ce-am facut pana acum?...Am invatat multe reactii...stiu acum ca h2o nu inseamna doar apa, inseamna mult mai mult, doi atomi de hidrogen si unul de oxigen...sunt fericiti impreuna, asa cum sunt eu acum. Am in geanta asta multa gramatica. Nu vreau sa o arunc sau sa o parasesc undeva langa o punga de plastic pe care scrie “salvati natura”. Ocup loc acolo unde ma duc dar nu si sansa. Ocup locul asta pentru ca pe ferestra de langa scrie ce am vrut intotdeauna sa stiu: cum sa introduc intregii in fractie. Haina mea arata asa pentru ca de treizeci de ierni vreau sa imi dau seamna unde trebuie sa ma opresc. Plec la aceeasi ora de langa banca asta si ajung cand trebuie sa pasesc pe umbra acelei cladiri. Oare niciodata nu se va termina? Nu mi se vor rupe niciodata pantofii? De uitat...m-au uitat...As fi vrut insa sa scrijelesc pe catedra veche un singur cuvant “adio”, poate asa si-ar fi dat seama ca am plecat si ca nu ma mai intorc...”

...pana si scaunele incep sa se toceasca...

...apartinand lui, cel ce astepta langa presa...