Mi-ar placea sa fi un strain, un strain caruia sa-i smulg o privire si apoi sa te las sa pleci ... sa fi un zmeu, sa-mi leg de tine inima si sa iti dau drumul, sa te las sa plutesti, sa te las sa cauti si sa vezi daca in lume mai sunt doi ochi de cafea care ma tin de mana, ma tin legata intr-un morman de sentimente amortite ...

Daca as putea ti-as cere sa opresti timpul, sa construiesti un zid intre mine si realitate si in fiecare dimineata sa vi la mine si sa imi spui un vis ...

Stiu. Eu beau 3in1 atunci cand altii adorm dar asta nu ma impiedica sa iau in fiecare zi tramvaiul, sa te intalnesc si sa imi imaginez ca esti un strain caruia ii fur priviri ...

Ne spunem povesti, promisiuni, ne privim, ne sarutam.

Iti iei haina si pleci ...

Pe jos ramane o rochie. Am s-o port in ziua in care te vei intoarce.

Ramane o ferestra deschisa ... imi aduce voci si vieti pe care nu le simt, nu le voi avea niciodata.

Ma ridic si respir, respir momentul ... plecarea, de-ar fi definitiva mi-ar face mult prea bine ...

Frig. Maini reci. Zambete. Prea putine. Mecanice.

Ma uit la fata ta. Vad ingrijorare, poate oboseala, poate dorinta de a incuraja sau poate vrei doar sa ascunzi totul. Simt. Te-ai saturat si tu. Ca si mine. Iti imaginezi ziua in care cineva va veni la tine si iti va spune „Totul va fi bine” .

In ochii lui vad lacrimi. Vrea doar acasa. Pretul pe care il plateste? Un moment acolo ...

Nu simti ce simte sau ce simti. Nu prea mai stii daca existi. Ca si mine ...

Nu stiu ce vrei tu, el sau mainile reci si zambetele mecanice dar eu ... vreu sa simt ...