„Il vede pe Matei stand in pragul usii, el isi intoarce fata catre ea chiar inainte sa dispara. Apoi totul devine static si se lasa o liniste totala.”

Cu ochii inlacrimati si fata rosie de atata durere isi vede viata ducandu-se departe de ea. Un trecut aproape fericit plin de femei care au trait pentru iubire si au murit crezand ca totul va fi bine. Femei care s-au lasat duse de val si apoi pierdute in lumea larga, femei care si-au vazut casele facute praf si si-au impartit ultimele comori printre fetele cu flori in par si ochi de smarald.

Matei. Matei si ultimii trei ani in care cunoscuse ce inseamna sa iubesti, sa te trezesti si sa te bucuri de soarele de dimineata imaginadu-ti ca cel de langa tine l-a pus pe cer ca si cum ar vrea sa te imbratiseze in orice clipa. Il iubeste si iubeste fiecare moment alaturi de el. Iubeste verile in care stateau in miez de noapte trantiti pe iarba, tinadu-se de mana si adulmecand in mijlocul orasului mirosul de tei greu dar dulce. Il iubeste pentru clipele calduroare pe care i le oferea in timpul iernii. Cum o lua el de mana si o purta departe de lume, intr-un vis din care nu voia sa se intoarca. Il iubeste pentru ochii lui negrii, pielea lui rozalie si degetele care in noapte, intre asternuturile reci ii desenau pe trup iubirea.

In linistea ce s-a lasat Matei nu mai este. Din coltul camerei nu intelege de ce oamenii inca vorbesc despre razboi si poezii de dragoste. De ce sa vorbesti despre asta cand casa este goala si lasi rochia sa-ti alunece usor doar ca nenumarate sageti de frig si durere sa-ti atinga trupul ...